Виховні заходи

Matineu dedicat lui Grigore Vieru (82 ani de la naștere ) „Grigore Vieru - firul de iarbă veșnic verde ”

1. „Pământule” pag. 175

(audiere vocea poetului ) 

2. Poezia „Cântecul puișorului de melc”

S-a stins soarele cel bun,

Eu mă culc , povești îmi spun.

Dar nici una nu-i frumoasă

Greu e singurel în casă.

3. Cuvântul învățătorului; Stimați oaspeți , ne-am adunat astăzi să-i aducem un omgiu marelui poet Grigore  Vieru , care a  plecat prea devreme dintre noi.

8 ani fără poet , 8 ani de când poetul Grigore Vieru a plect în eternitate. Stimați oaspeți , vă rugăm să vă ridicați pentru a păstra un moment de reculegere . Vă mulțumesc.

( melodie de nai )

Marele poet s-a stins

Și-a plecat în necuprins,

Cu cuvântul sus aprins.

Cade frunza , cade neaua ,

Versuri în veșmânt de flori,

Nu credem că ai să mori .

S-a dus poetul , dar ne-a rămas poezia.

4.Un elev: Pe valea Prutului , nu departe de Lipcani - la umbra de păduri străvechi potrivește un sat. De acolo și - a luat zborul Grigore Vieru , dăruindu -ne poezii și cântece de o frumusețe rară.

5. Un elev: Grigore Vieru a avut o copilărie grea. Și a crescut doar cu mama, tatăl său fiind plecat la război pentru totdeauna. Memoria tatălui e una din cele 20 milioane de oameni răpuși de război.

Poezia „Cămașele”

6. Un elev: Copil fiind, noaptea rămânea singurel în casă. Ca să nu-i fie frică își povestea toate basmele pe care le cunoștea. Melcul din poezie era el când era mic. Rămânea singur în casă, nu mai închidea un ochi. Vorbea cu umbra uscată a zarzărului din fața geamului, singură și ea și ghemuită pe fața casei, sub liniștea aurie a lunii. atunci a început să facă literatură - de frică și singurătate. Jucăriile lui erau naturale: frunzele, spicele, florile.

Prezentare: „Copilăria în creația lui Grigore Vieru”

7. Un elev:

Peste codrul meu străbun

Iese soarele cel bun,

Iese rumen peste mare,

Peste munţi şi ochii mumei,

Ca o pâine mare-mare

Pentru toţi copiii lumii.

8. Un elev:

Mama pâine albă coace,
Noi zburdăm voios.
Pentru pace, pentru pace
Mulțumim frumos!
Tata fluiere ne face,
Noi cântăm duios.
Pentru pace, pentru pace
Mulțumim frumos!
Înfloresc în jur copacii,
Ceru-i luminos.
Pentru pace, pentru pace
Mulțumim frumos!

9. Un elev:

Mama ne mângâie,
Soarele lucește.
Soarele e unul,
Mama una este.

10. Un elev:

Tu, iarbă, tot ai mamă?
De ai – de bună seamă:
Atunci când înverzeşti,
De ea îţi aminteşti.

Tu, floare, tot ai mamă?
De ai – de bună seamă:
Atunci când înfloreşti,
De ea îţi aminteşti.

Tu, steauă, tot ai mamă?
De ai – de bună seamă:
Atunci când te iveşti,
De ea îţi aminteşti.

11. Un elev:

– Albinuţă mititea,

Semeni cu măicuţa mea,

– Drept, copile, tot aşa,

Aleargă şi maica ta!

– Albinuţă, cum lucrezi?

Colo-­n stup nimic nu vezi!

– Fagurul şi cu mierea

Luminează casa mea!

Cântecul „Albinuța”

12. Un elev:

– Pui golaşi cum staţi în cuiburi

Fără plăpumioare?

– Ne învelim cu ale mamei

Calde aripioare.

– Dar când mama nu­-i acasă

Şi ploiţă cerne?

– Ne învelim atunci cu frunza

Ramurii materne.

– Dacă n-­o să vină mama

Şi-­o să cadă frunza?

– Cum nu o să vină mama?

– Cum să cadă frunza?

13. Un elev:

– În părul tău, măicuţă,

Un fir de ce­-a-­nălbit?

– De dorul tău, de grijă,

Copilul meu iubit.

— Bunica e mai albă.

Îi sânt mai drag? De ce?

– Mai mulţi copii ea are,

De­aceea albă e.

Dar tuşa? Şi mai albă-­i!

Copii doar n-­are ea.

De aceea-­i şi mai albă,

Că-­i tare singurea.

14. Un elev:

Un prieten – ştiţi voi oare?

– E comoara cea mai mare!

Omul fără de prieteni

E ca bradul fără cetini.

Ca ogorul fără apă,

Ca o mână fără altă.

Un prieten, ia aminte,

Nu se cumpără, nici vinde!

15. Un elev:

Toată ziua, fâl-­fâl­-fâl!

Să-­i fie puiul sătul.

Zboară ici, zboară colea,

Dor li-­i puilor de ea.

Plouă, plouă, plici­-plici-­plici!

Bucuroşi sunt puii mici,

Că măicuța-n cuibuşor

Va şedea mai multişor.

16. Un elev:

Foicică dulce poamă
Toată lumea are mamă,
Melcul, iedul, ursulică,
Puiul cel de rândunică.

Fuge noaptea şi dispare
La tot puiul bine-i pare
Că din nou e dimineaţă
Şi-şi vede mama la faţă. 

17. Un elev:

Martinel primi în dar
Un frumos abecedar.
„Învaţă de mititel
Şi ţi-a fi mai uşurel!”

Ursuleţul se sili
Să-l înveţe într-o zi.
Tatăl zise: „Mai încet,
Te mai joacă prin făget.

E destul, aş socoti,
Câte-o literă pe zi.
Ştii zicala cu răbdarea?
Cu răbdarea treci şi marea!”

18. Un elev: Poezia lui Grigore Vieru ne inspiră dragostea de plai, de mamă. Ea ne duce în codru cu izvoarele  ce au glasul mamei, ne ridică până la cerul cu stele, ce lucesc ca ochii mamei.

Cântecul „Iartă-mă”

Iartă-mă, ţi-e părul înălbit, cărunt,
Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.

Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.

Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.

Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.

19. Un elev: Metafora mamei definește întreg universul creației vierene. Ea este identificată cu patria, cu limba, cu istoria.

– Maică, nu mai osteni,

Că avem cu ce trăi,
Am şi casă şi bănuţi,
Eu, nu tu să mă ajuţi.
Maică, nu mai sunt copil,
Nu vezi că-s şi eu bătrân?!

– Pentru lume-i fi bătrân,
Pentru mine tot copil,
Pentru lume – om de stat,
Pentru mine – al meu băiat;
Pentru lume – fericit,
Pentru mine – necăjit.

– Până-n seară de cu zori
Tot o fuga, tot un zor,
Că te ştiu, te-au îndrăgit
Toate-albinele din câmp.
Maică, nu mai osteni,
Hai la noi şi-i mai trăi.

– Fiule, în cuibul tău
Ameţesc şi-mi vine rău,
Tare-i sus, n-aveţi nici nuc,
De la noi cum să mă duc?!
Eu, de n-am la geam un nuc,
Gălbenesc şi mă usuc.

20. Un elev:

Pruncii îl zuruie.
Bătrânii îl visează.
Bolnavii îl şoptesc.
Muţii îl gândesc.
Fricoşii îl strigă.
Orfanii îl lacrimă.
Răniţii îl cheamă.
Iar ceilalţi îl uită.
O, Mamă! O, Mamă!

21. Un elev:

Mamă, de-ai fi o stea-n cer lină,
Te-aș găsi după lumină,
Rostir-aș spre fața ta:
“Când dormi, maică, dumneata?”

De te-ai face spic secară,
Te-aș găsi după povară
Și te-aș întreba tot eu :
“Nu ți-i, măiculița, greu?!”

De-ai fi-n codru-o păsăruica,

După glas afla-te-aș, muică,
Zice-aș ud de roua ta:
“Ce dor ai de cânți așa?!”

De te-ai face-n vai o floare,
Te-aș găsi după suflare,
Spune-ți-aș vorbe cerești:
“Maica, tot frumoasa ești !”

22. Un elev:

Maică, fețișoara ta

Cum o aș putea uita?

Unde-n lume nu m-aș duce

Suflet nu găsesc mai dulce!

23. Un elev:

Mă rog de tine, ploaie,
Când zbori către planete,
Stropeşte gura mamei
Şi-o apără de sete.

Mă rog de tine, codru,
Căci anii tăi tot fi-vor!
Cuprinde-i cald fiinţa
Şi-o apără de vifor.

Mă rog de tine, iarbă,
Mângâie-i talpa goală
Şi sarea grea din oase
Şi-o apără de boală.

Mă rog de tine, munte,
Cât zboru-o să mă poarte
Sărută ochii mamei
Şi-i apără de moarte.

Cântecul „Sub stele trece apa”

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cântec fără moarte!

Vânt hulpav pom cuprinde
Şi frunză o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrân aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.

24. Un elev: Tot ce e mai frumos astăzi poartă numele tău. Și cerul cu stelele păzite de greier, și ochii măicuței sunt mai aproape, fiindcă iubesc și au o taină care te apără.

Cântecul mamei.

Nu-mi lua cercei şi salbe,
Că de-amu am plete albe.

Nu-mi lua năfrămi străine,
Că de-amu eu nu văd bine.

Rochie nu-mi lua de lână,
Că de-amu eu sunt bătrână.

Încălţări nu-mi mai alege,
Că de-amu eu nu pot merge.

Ia-i mai bine norei, lasă,
Că ea-i tânără, frumoasă,

Iar eu, fiule-s bătrână,
Cine m-o vedea-n ţărână?!

25. Un elev: Precum iubesc măicuța, așa-mi iubesc și graiul - spunea poetul. Limba unui popor este istoria lui. Avem un grai cu ochii umezi de dor și istorie.

26. Un elev:

În aceeaşi limbă
Toata lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ,
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atunce
Tot în limba ta.

Cântecul „Sărut vatra”

Sărut vatra şi-al ei nume
Care veşnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume
Limba noastră cea română.

Cânt a Patriei fiinţă

Şi-a ei rodnică ţărână
Ce-a născut în suferinţă
Limba noastră cea română.

Pre pământ străvechi şi magic
Numai dânsa ni-i stăpână:
Limba neamului meu dacic,
Limba noastră cea română.

În al limbii tezaur
Pururea o să rămână
Limba doinelor de aur,
Limba noastră cea română.